Mă gândesc la voi, eroii noștri, cu recunoștință și iubire!

Se împlinesc, iată, 33 de ani, de la Revoluția din 1989. Este o zi istorică pentru noi toți, o zi care a făcut posibilă transformarea României într-un stat democrat și independent, scăpat de sub influența ”Mamei Rusia”. Această transformare profundă a României, de la țară a Tratatului de la Varșovia, la țară membră NATO și UE este, poate, una dintre cele mai mari reușite, în destinul recent al acestei țări.

Toate acestea nu ar fi fost posibile fără jertfa acelor eroi, a celor care au riscat totul pentru idealurile lor. La ei mă gândesc astăzi, cu recunoștință și iubire. La toți aceia care au avut curajul și puterea să strige, în acele zile incredibile ”Vom muri și vom fi liberi!”. Și așa au făcut!

La revoluție, aveam șapte ani. Atunci nu știam și nu înțelegeam prea bine ce se întâmplă. Îmi amintesc doar neliniștea mamei, îngrijorarea, lacrimile de pe chipul ei și imaginile cumplite de la televizor.

Tata era plecat în delegație, cu serviciul, iar cea mai mare grijă a mamei și a mea era legată de absența tatei. Nu-mi doream decât să vină tata acasă. ”Să vină tata, odată, acasă!”, era rugăciunea mea, din fiecare seară. Pentru mine, cea mai mare bucurie de Crăciun a fost atunci când tata a venit acasă.

Dar n-am putut să nu mă gândesc atunci, ca și acum, ce a fost în sufletul copiilor ai căror părinți n-au mai ajuns niciodată acasă!